Odă pentru EA

Mă face să strălucesc, îmi alimentează lumina din sufletul meu, mă face să ard, mă stinge,  mă mișc spre destinul ei și al meu, al nostru. Pașii mă poartă în direcția cerută de inima ei. Lacrimile eșuate sub pleoape sunt rezultatul bucuriei, tristeții, care ne amintesc de strângerea pumnilor când ne ridicăm de jos, mă ridic pentru ea, cad pentru ea, mor pentru ea, renasc pentru ea. Îi cer să înșele, să înșele moartea, atunci ne-am putea scrie numele între Carul Mare și Carul Mic. Cad peste mine cioburi ale viciilor, ale poftelor lumești, dar mă protejează cu umbrela sufletului ei. Plec pe drumul creat de linia Eului meu, nu vreau să las curbe în urma mea, când corpul vibrează spre alt unghi, oglinda frumuseții ei îmi trasează calea spre o liniște fără sancțiuni. Îi cer să mintă,  să  mintă că lumea se va sfârși fără noi, noi existând fără ea. Lumea  e mică pentru adăpostul nostru. Zgârii cu unghiile pe pieptul meu numele ei, sângele îmi tatuează trupul pentru eternitate. Tot ce a fost înainte de ea, mi-a clădit sensibilitatea, ardoarea, sinceritatea, puterea de a crede,  m-a pregătit pentru o nouă religie, și aceea este EA, religia mea. Mă închin sacrificiului înfăptuit de măreția ei, sunt orbit de bunătatea ei, sunt  topit de atingerea ei, buzele ei mă duc dincolo de universul nostru, într-o călătorie pe care nu o pot povesti, dar e arhivată în templul meu, sânii sunt coline pe care adoarme obrazul meu împreună cu urechea care ascultă în interiorul lor un sunet ritmat care n-are pereche, doar eu îl aud, doar eu îl pot descifra, se află doar acolo, bate doar pentru mine, de la creare este făurit pentru cheia templului meu. Îi cer să fure, să fure timpul care ne albește părul, ne creează șanțuri pe obraz, ne deshidratează, ne fură vitaminele din corp, din cauza lui oasele vor începe un dans haotic până când vor amorți definitiv. Îi cer să fure timpul pentru a crea eternitatea noastră, pentru a ne desena cu lumini pe cerul întunecat, pentru a călători dincolo de neantul ce ne înconjoară, să fim doar noi doi.

Aceasta este oda mea pentru EA, în care-i cer să mintă, să fure și să înșele, pentru mine.  Aceasta este EA!

 Motto: (The) Ópus-ul meu unește

                                     convingerile și principiile pe care mi le-

                                  am creat modelându-mi astfel viata, și

                                                                        asta mă face fericit!

Boucher Francois – Vizita lui Venus la Vulcan

Blocat în necunoscut

Stau întins peste natura care reînvie în fiecare primăvară, un câmp plin de păpădii. Sunt într-un dialog din priviri cu soarele.  Creierul o ia razna, mă îndrept spre luceafărul făurit de soarta noastră. Curios, păstrează o mică distanță de mine,  mă ține la limita aproapelui, și-mi șoptește „Dacă poți atinge nimicul, dacă poți face lumină în întunericul ce guvernează universul, atunci ești mai mult decât ceea ce trebuie să schimbi” o clipă de liniște…… și  dispare. Unde este întrerupătorul infinitului? Unde este corpul nimicului? Unde zace? Brațele sunt suportul capului trudit de gândirea acestei provocări, caută, cercetează. Parcă visează în realitate, nici falsul soare nu reușește să-l întrerupă cu lumina și căldura sa din călătoria care poate fi sfârșitul adevărului și minciunii.  Noaptea cade peste zi, luna scoate soarele din peisaj, corpul este nemișcat, așteaptă răspuns din călătorie, nu se mișcă fără voia cerebrală care este absorbită de mișcarea pe care o face Bosonul Higgs. Parcă e acțiune și reacțiune, inima bate în ritmul lor. Și este iarăși dimineață, o legumă este într-o călătorie ce nu-i aparține. Dintr-o dată ceva se apropie, tot ce a fost plecat într-un neant se întoarce fulgerător, îmi lovește timpanele, îmi zguduie corpul, care tresare. Evadez din nemișcare, clipesc, încerc să pipăi………nu găsesc întrerupătorul infinitului să aprind lumina mult dorită, nu simt leșul nimicului…..ahh. Sângele tace, nu-i simt zvâcnirile, firele de păr sunt ocolite de vânt, se așterne o atmosferă de plumb. Doar pajiștea este verde,  sunt blocat într-un necunoscut, ceea ce mă scoate de acolo sunt picuri de ploaie ce au început să danseze, să spargă liniștea bacoviană,  alunecă pe acoperișul clădirii în care sălășluiește un suflet alunecat în amorțire, trezit și el de lovitura stropilor de ploaie. Îmi reaud lichidul ce-mi vlăguiește corpul. Atmosfera grea s-a dus o dată cu norii ce au eliminat greutatea cenușie prin stropii de ploaie. Corpul respiră din nou, soarele mă întâmpină din nou, pașii mă îndreaptă ușor  spre o explozie de energie. M-am întors în realitate, violent este impactul cu ea, și  m-am întors fără nimic. Totuși, m-am născut din nimic, mă voi stinge în ceea ce m-a născut? Sau………?

                                                Motto: (The) Ópus-ul meu unește

                                     convingerile și principiile pe care mi le-

                                  am creat modelându-mi astfel viata, și

                                                                        asta mă face fericit!

P.S. – La fiecare postare în această categorie, voi atașa câte o pictură pentru a caracteriza comentariul. Sîc!

Caspar David Friedrich – Eldena Ruin

De ce?

Ziua-i caldă, inima-i caldă, noaptea-i rece, inima-i rece. Cine poate vedea dincolo de oglinda caldă, dar cu suprafața rece? Cine poate mângâia zgârieturile de pe imaginea  pe care ți-o afișează?  Îmi mângâi chipul întrebându-mă: Oare ce-mi răvășește corpul și sufletul zi de zi? Care este geneza trăirilor? Care este esența acestor riduri?  Risc să mă pierd în idei grăbind drumul către nebunie, un nebun este în esență fericit fără să se întrebe de ce, pe când noi avem povara de a ne întreba De Ce?, îngreunând modul de existență, aceasta este povara rațiunii. De ce pășesc? De ce mă opresc? De ce privesc? De ce închid ochii? De ce clipesc? Suntem supuși instinctului care este cenzurat de gândire. Insultăm timpul cu gesturi și fapte inutile. Mă mișc peste vicisitudinile care mi-au creat persoana. Răsfoiesc în suflet după chintesență, găsesc doar cioburi, bucăți care nu redau întregul. Încerc să găsesc sensul mișcării degetelor într-o lume aspră, unde singura glorie a celor 7 miliarde de rațiuni folosite diferit este mârșăvia. Vorbim singuri în gând, unde suntem cu adevărat intimi cu noi. Evadarea noastră este visul, unde poți fi cine vrei, poți să călătorești unde vrei, unde viitorul ți se revelează, iar trecutul te strigă. Suntem instabili emoțional, azi râdem, mâine plângem. Suntem fricoși, nu umblăm singuri prin viață, ne legăm forțat de cineva, ca să nu murim singuri.  Cad în timp printre rânduri, unde toate întrebările nu-și găsesc răspuns. Am răscolit peste tot, chiar și în mine pentru a găsi răspunsuri la o singură întrebare: De ce? Și totuși n-am găsit nimic, pun capul pe pernă să evadez, ca mâine să-mi pun aceeași întrebare la care nu-i găsesc niciun răspuns. Tu….rațiune, ești inutilă la o simplă întrebare. De ce? De ce? De ce? De ce? De ce? De ce?………………….

 

                                           Motto: (The) Ópus-ul meu unește

                                     convingerile și principiile pe care mi le-

                                  am creat modelându-mi astfel viata, și

                                                                        asta mă face fericit!

                   John Collier – Lady Godiva

Ceramica Moche

Societatea  Moche a înflorit pe coasta de nord a deșertului peruvian între primul și al optulea secol d.Hr., în văile irigate de râurile care curg spre vest din Anzi la Oceanul Pacific. Civilizația Moche a fost  inovatoare  pe mai multe paliere ( politice, ideologice și artistice).  Ei au dezvoltat o elită puternică și de specialitate a ambarcațiunilor de producție, și a instituit plățile ca obligație față  de forțele de muncă. Ei au elaborat noi tehnologii în industria metalurgică, ceramică, precum și producția de textile, iar în cele din urmă, ei au creat un sistem elaborat ideologic și o iconografie religioasă complexă. Ceramiști Moche calificați au produs o mare varietate de vase minunat decorate.  Decorul este, uneori  pictat pe suprafața netedă a vaselor (vezi fig.1); alte ori este tridimensională, formând forma vasului în sine (vezi fig.2). Uneori , mesajul  ia ambele forme, pictate si sculptate, completîndu-se una pe alta(vezi fig. 3-4). Aproape toate vasele sunt decorate și vopsite  bicromatic, cu decor roșu pe fond alb / crem. Alb pe rosu și vopseaua neagră sunt prezente, de asemenea, într-o mai mică măsură. În general pe vasele tridimiensionale sunt pictate motive simple,  iar cele bidimensionale sunt decorate și pictate forme fine și scene narative extrem de complexe. Vasele Moche decorate, în ciuda diversității lor, dezvăluie forme și decorațiuni standardizate. Noi forme de bază sunt raportate în literatura de specialitate. Etrier-Braț sticle vezi fig 1) și boluri evazate (vezi fig 5) sunt suporturi privilegiate pe care artiștii  au pictat și exprimat scene figurative complexe. Alte forme sunt borcanele cu gât și colier (vezi fig. 6), polonice (vezi fig. 7), boluri, boluri cu gât, cupe, și creuzete.

Arta ceramică Moche reprezintă o varietate infinită de subiecte. Figurile includ camelide comune zoomorfe, căprioare, vulpi, feline, rozătoare, maimuțe, lilieci, lei de mare, precum și o gamă largă de păsări, pești, scoici, arahnide, și reptile. Aceste animale sunt reprezentate realist, hibridizat, sau antropomorfizat (vezi fig. 8). Porumbul, dovlecelul, tuberculi și  fasolea  sunt comune printre marea diversitate de plante. Printre figurile umane și antropomorfe, conducători, războinici, prizonieri, preoți, vindecători, și zeități sunt recunoscute malformații  ale scheletului uman (vezi fig.9).

Persoanele  istorice sunt, de asemenea, reprezentate în vase realiste, portrete tridimensionale (vezi fig. 10). În timp ce animalele sunt adesea antropomorfizate sau hibridizate, oamenii au adesea atribute supranaturale (vezi fig. 11). Toate aceste modele  sunt fie reprezentate individual sau interacționează într-o varietate de acțiuni în scene narative diverse. Deși posibilitățile de creare a unor scene diferite din toate figurile  Moche existente sunt aproape nelimitate, tendințe majore pot fi recunoscute în arta narativă și reprezentările sunt limitate la un număr mic de teme recurente și corelate. Exemple de teme comune in în această artă ceramică sunt : vânătorii de cerbi si foci (vezi fig. 12), ceremoniile de sacrificiu, războinici în luptă, precum și mesagerii care aleargă în linie (vezi fig.13).

Oamenii de știință nu sunt de acord cu privire la diferitele funcții ale ceramicii decorate Moche. Până de curând, aceste opere de artă se bănuiau a fi în esență ofrande funerare, așa cum au fost găsite într-un număr mare de morminte. Într-adevăr, erau aduse ca ofrandă prin excelență la morminte de orice statut social, ca un marker al identității sociale Moche. Vasele  decorate au fost impregnate cu o dimensiune funerară  puternică. Cu toate acestea, multe vase descoperite în morminte Moche arată urme de abraziune, ciobiri, sau reparatii. Săpăturile recente din zonele rezidențiale, în special în Moche și Văile lui Moș Crăciun, în proiectele desfășurate de către Universidad Nacional de Trujillo și Université de Montréal, a arătat că ceramica nu este doar fin decorată, ci este și abundentă  în compuși interni Moche. Multe vase decorate nu au fost produse exclusiv pentru un scop funerar. Întrucât multe dintre ele au fost în cele din urmă plasate în morminte sau puse special pentru morți, majoritatea au fost produse pentru a fi utilizate în viața de zi cu zi de către cei care trăiau. Accesul celor în viață  la vasele  decorate nu a fost liber; anumite categorii de vase, precum și descrieri ale unor teme religioase, au fost destinate exclusiv pentru înmormântare, cu morți sau în scopul utilizării în spectacole ritualice. Cu toate acestea, o mare varietate de vase, multe dintre ele identice cu cele găsite în morminte, au fost destinate pentru uz casnic.

Vasele decorate cu teme religioase nu au fost doar indicatori ai statutului social din civilizația Moche. Acestea au fost folosite strategic la nivel de gospodărie, ca instrumente pentru a promova ambițiile politice și de a comunica în cadrul grupurilor de apartenență. Astfel, cum rezultă din conținutul lor iconografic și locația în care au fost abandonate, vasele au fost decorate  nu doar pentru ritualuri, reuniuni și statut, ci o parte au fost integrate  în gospodării  pentru activități de sărbători.

Fig. 1: Etrier,  flacon cu braț pictat cu răzbnonici, din secolul IV-VII, Peru

Fig. 2: Flacon sub formă de persoană așezată, secolul II-V, Peru-Moche

  Fig. 3: Flacon sub formă de vulpe războinică, secolul IV-VI, Peru-Moche 

 Fig. 4: Etrier, sticlă cu braț cu scena unei jertfe, secolul II-V, Peru – Moche

 Fig. 5: Vas evazat din secolul VI-VIII, Peru-Moche

 Fig. 6: Prizonier Jar-Peru

 Fig. 7: Polonic, secolul III-V, Peru

 Fig.8: Vulpea războinică, flacon pictat în secolul VI-VIII, Peru

 Fig. 9: Sticlă, cuplu scheletic cu copii, din secolul III-VII

Fig. 10: Portret, sticlă sub formă de cap, secolul V-VI, Peru

 Fig. 11:Confruntarea figurilor, flacon pictat, secolul IV-VII, Peru 

Fig.12: Sticlă care reprezintă vânătoarea, Peru

 Fig. 13: Alergător, sticlă pictată, secolul IV-VII, Peru-Moche

Surse: Donnan, Christopher B. Moche Art of Peru;     Donnan, Christopher B., and Donna McClelland. Moche Fineline Painting: Its Evolution and Its Artists;     Benson, Elizabeth P. „A Moche ‘Spatula’.” Metropolitan Museum Journal, Vol. 18 (1983).

”Aspiracion”

Zeci de gânduri mi-au inundat creierul într-o noapte albă, pe pistele unor sinapse. Alergau dintr-un colț într-altul, amintiri din copilărie, necazuri, bucurii (puține dar esențiale), reușite, eșecuri, vise și speranțe nematerializate, toate aleargă prin fața minții mele. Unul singur a avut curajul să se apropie și să-mi răstălmăcească sufletul. Acesta a fost în materia mea de la geneza ființei mele. Gândindu-mă la anii pe care-i am, nu poate sa-mi sădească în suflet decât dezamăgire, neputință, deznădejde, tristețe, că viața mi-a luat o parte din esența templului meu. Totuși, uneori, printre aceste aporii se întrevede o luminiță, parcă ar fi speranța în esența acestei răzvrătiri, pâlpâie prea slab ca să mai poată deveni aspiracion, a fost cândva.  Ah! ceva îmi curge pe obraji,  râuri  de lacrimi acide îmi sapă în obrajii arizi care se îmbogățesc pe zi ce trece în riduri, aceste dâlme provoacă șanțuri ale chinului interior. Am fost brav până acum, dar am fost zdruncinat de o luminiță albă. Îmi este teamă că se va transforma într-o pitică neagră, iar o parte din esența întregului meu va dispărea. Mă ridic cu puțină forță din patul moale ce-mi susține templul, pășesc greoi și apăsat spre aerul din afara camerei, mă trezesc cu cerul senin deasupra capului, un cer în noapte luminat de aștri care au semnul prieteniei încrustat pe bolta cerească. E semnul prieteniei între mine și o ființă devenită prea devreme astrul meu, în acel simbol îl zăresc pe Mihăiță care stă și veghează neliniștile mele, păcat că a fugit acolo sus, m-a lăsat singur cu neliniștile mele. De parcă nu-mi era de ajuns că trăiesc într-o țară minunată plină de idioți, acești cretini care trăiesc  într-un rai cu influențe balcanice, e paradox românesc. Noaptea albă care mi-a frământat sufletul cu puțină drojdie în el, sper că mi-a curățat impuritățile de pe plantația creierului meu, pentru a permite ecloziunea altor aspirationis (din lat.). Această bulversare aparține trecutului și trebuie să rămână acolo. M-am reîntors în patul meu, sperând să forțez  somnul să-mi închidă pleoapele pentru a trage cortina asupra haosului provocat în universul cerebral de germeni ai eșecului pe un anumit plan.  Singura evadare este să accept eșecul în sine ca pe un tratament pentru dezvoltarea planului secund, a cărui actor sunt în prezent. Să fac din cel secund unul primar și primordial pentru ființa mea. Prin metamorfoză (dacă va avea loc) sper să mă definitivez ca personalitate și ființă bipedă cu un dram de rațiune. Și totuși în fond și la urma urmei s-a tras cortina! 

Motto: (The) Ópus-ul meu unește

                                     convingerile și principiile pe care mi le-

                                  am creat   modelându-mi astfel viata, și

                                                                        asta mă face fericit!

Francis Bacon: Trei studii pentru portrete – Lucian Freud -1966

Arta în perioada Umayyad

După moartea lui Mahomed în 8 iunie 632 d. Hr. (fiind ucis la vârsta de 62-63 de ani, de o femeie evreică  pe nume Zeinab, a fost îngropat în orașul Medina), o serie de patru califi (numită și Calea Dreaptă) l-au succedat. Sub comanda lor, arrmatele Arabe au purtat noua credință (Islamul) din Arabia de la malurile Mării Mediterane până în estul îndepărtat al Iranului. Al treilea calif, Uthman ibn Affan, ginerele lui Mahomed, își consolidează poziția asigurând succesiunea califilor din rândurile familiei sale, astfel apare Dinastia Umayyad. Cu toate acestea, după asasinarea lui Ali ibn Abi Talib( 656 -61) – 661 d. Hr – vărul lui Mahomed și al patrulea calif, regentul Siriei, Muawiya, care era din linia califului ucis (Umayyad), a preluat puterea și a instalat prima dinastie islamică sub numele de Califatul Umayyad.

Pe timpul domniei lui Muawiya (661-80) sediul puterii a fost transferat din Peninsula Arabă în Siria. Sub succesorii lui Muawiya, orașul istoric Damasc a devenit capitala unui imperiu ce se întindea de la Oceanul Atlantic până la fluviul Indus.

Perioada Umaiazilor este considerată ca fiind inceputul artei islamice. Influența principală artistică provine din antichitatea târzie clasică naturală tradițională (Evul Mediu 500-1500 e. n.) care a fost răspândită pe malul de est al Mediteranei. Acestea au fost, de asemenea, completate cu mai multe modele formale dezvoltate de bizantini și sasanizi (ultimul imperiu pre-islamic persan a fost condus de dinastia Sasanidă), un factor care a afectat în special prelucrarea metalelor, textilelor, precum și reprezentarea de animale, plante, precum și motive figurate. Cu timpul, însă, artiștii au dezvoltat noi tehnici, forme, și convenții decorative care diferențiază operele lor de cele anterioare. Bronzul a fost utilizat pe scară largă la începutul Islamului în Siria. Astfel, printr-un proces de adoptare, de adaptare, precum și creare, un nou sens al expresiei artistice a devenit distinctiv în caracterele islamice după căderea dinastiei Umayyad. Ca și în arte, perioada Umaiadă a fost, de asemenea, critică în dezvoltarea arhitecturii islamice. În timp ce tradițiile arhitecturale au continuat, cerințele noii religii și vamale ale noilor conducători arabi a necesitat o utilizare diferită de spațiu.

În cazul clădirilor religioase, Umaiazii și-au construit de  multe ori monumentele pe situri de importanță istorică sau simbolică. Domul Stâncii din Ierusalim (691 e.n.), prima clădire arhitecturală Umaiadă de seamă realizată sub domnia califului Abd al-Malik (685–705 e.n.), a fost construită pe un sit foarte important, anterior ocupat de Templul lui Solomon și mai târziu asociat cu urcarea lui Mahomed la cer.

Sursa foto: http://www.turistik.ro

Altă clădire religioasă de renume din perioada Umayyad care datează din timpul domniei lui Al-Walid (705-715) este Moscheea extinsă din Medina (706-710), fosta casă a lui Mahomed. În ceea ce privește arhitectura laică, palatele Umayyad din deșert, cum ar fi Mshatta, Amra Qasr (Iordania), Anjar (Liban), Khirbat al-Mafjar (Palestina), și Qasr Al-Hayr Est și Vest (Siria) (toate cca. 700-750 ), sunt o mărturie a bogăției lăsate de patronii lor și creativitatea arhitecților Umayyad.

Alte vestigii din perioada Umayyad:

Sursă fotografii: http://www.metmuseum.org

Fig. 1 Vas din bronz din Siria anul (700 d.Hr).: Judecând din decorul  străpuns, acest obiect ar fi putut fi parte dintr-o lampă sau un arzător de tămâie. Lateral este decorat cu o bandă orizontală cu medalioane alternativ intercalate care conțin o pasăre sau o instalație de stilizat. Partea de jos este formată din modele de plante stilizate dispuse radial.

Fig. 2  Planșeu din perioada Umayyad (661–750) din Iordan, cerneală pe calcar. Vopsea neagră stinsă folosită pentru a scrie acest plașeu de calcar, nu permite o lectură corectă a textului, care a fost scris într-un scenariu cursiv tipic erei islamice timpurii.

Fig. 3 Fragment din tapiserie țesută (661–750):  Iran, Irak sau Egipt. Acest fragment de tapiserie demonstrează dependența de arta islamică timpurie pe tradiții care precede apariția Islamului în Orientul Mijlociu. Aici, influența vine din arta sasanidă în Iran.

Fig. 4 Cană de apă (sec VIII – începutul secolului IX, probabil Siria). Bronz, fontă, gravată şi străpunsă. O altă cană de apă  asemănătoare cu aceasta a fost găsită lângă mausoleul ultimului calif  Umayyad, Marwan al II-lea, la Abu Sir în Egipt. S-ar putea ca ambele să fii avut aceeași matriță. Chiar dacă decorul este în mod clar legat de motive sasanide, canile de apă  de acest tip au fost, probabil, produse în Siria pentru califii Umayyad și începutul califilor Abbasid.

Surse text: Linda Komaroff. „The Art of the Umayyad Period (661–750)”. In Heilbrunn Timeline of Art History.

Creswell, K. A. C. A Short Account of Early Muslim Architecture. Rev. and enl. ed. Aldershot: Scolar, 1989. Dodds,

Jerrilynn D., ed. Al-Andalus: The Art of Islamic Spain. Exhibition catalogue. New York: Metropolitan Museum of Art, 1992.

Grabar, Oleg. The Formation of Islamic Art. Rev. and enl. ed. New Haven: Yale University Press, 1987.

Dansul beatitudinii

Lumea este amorțită, eu nu am stare. Sunt prins de vraja universului.  O stare de beatitudine îmi cuprinde corpul, un extaz de nedefinit îmi cucerește sufletul. Sunetele care îmi redau o tonalitate ce-mi eliberează sufletul, îmi hrănește această stare. Creierul dansează, neuronii cântă. Picioarele mi se desprind ușor de pe pământ, mă ridic deasupra tuturor.  Sus, tot mai sus! Privind în jos, mușuroaie de oameni se agită într-un plan îndepărtat. Urc, și tot urc! Ce senzație! Universul mă atrage cu forța unei găuri negre. Deasupra pământului cineva mă așteaptă să-mi arate misterele infinitului. Este Mihăiță (un tinerel din copilăria trecutului care este prezent în inima mea), cel care s-a dus printre astre ca să mă învețe tainele acestui neant plin de necunoscute.  Risc să plutesc într-o derivă prin univers, risc să explodez în univers, risc să mă transform în pleiade sub privirea neobosită a megaliților. Această trăire o iau ca pe o evadare, detașare față de probleme cotidiene care ne izbesc în fiecare zi de pământ. O gravitație a problemelor are ca antidot muzica. Muzica este un excitant al substanței cenușii, creativitatea zboară prin toate părțile corpului. Lumea este a mea, acum și în astfel de stări absolute. Nu există divinitate care să mă răpească, e prea imens sufletul meu pentru ei, devoratori de EU. Sunt față în față cu eternitatea, nu o pot atinge, dar o pot privi, este aproape de esența mea. O fi începutul nebuniei? Sau este doar un dans al beatitudinii?

                                                 Motto: (The) Opus-ul meu unește

                                     convingerile și principiile pe care mi le-

                                  am creat   modelându-mi astfel viata, și

                                                                        asta mă face fericit!

P.S. – La fiecare postare în această categorie, voi atașa câte o pictură pentru a caracteriza comentariul. Sîc!

Maxfield Parrish – Bubble dream

Identitate sub semnul întrebării

Ne regăsim într-o țară dezbinată, printre probleme economico-sociale. Tinerii, speranța bătrânilor pentru emanciparea și  integrarea țării în grupul popoarelor mesianice care decid destinele Europei, nu se regăsesc. Sunt dispersați, speriați și alungați din țară prin măsurile luate de  guvernele contemporane care ne-au/și ne guvernează România. În afara acestor probleme,  Romania suferă și la capitolul IDENTITATE.  Ne dezbinăm ca romanii, ne dușmănim ca hunii, alergăm ca tătarii, și totuși ne credem urmașii lui Decebal și Traian. Fals! Alergând peste Istoria României, cred că ați uitat câte popoare migratoare și cotropitoare au trecut după primul (101-102 d. Hr) și al doilea (105-106 d.Hr.) război daco-roman.
Să vă reamintesc, fără a intra în prea multe detalii, cine a format poporul român ca nație controversată.
După retragerea din Dacia a Imperiului Roman (271  d. Hr.),  popoarele  care au invadat teritoriul postroman sunt: – Hunii  în sec IV,  un popor nomad de origine turcică, probabil și uralică;

-în sec. V  îi urmează Gepizii, un popor de origine germanica, consangvini cu Goții;
– tot în sec. V ne cotropesc Avarii, un popor migrator din Asia Centrala, limba era din grupul de limbi turcice;

–Slavii ne invadează prin sec VII, un popor de origine indo-europeană, consecințele acestei descălecări sunt importante, se separă  latinitatea  din Pen. Balcanică de cea nord-dunăreană. La sud de Dunăre – majoritatea populației romanice este asimilată de slavi. La nord de Dunăre, populația romanică mai numeroasă asimilează elementele slave. Rezultatul celor două sinteze a dus la formarea poporului român, proces încheiat în linii mari la sfârșitul secolului VIII. Tot de la sfârșitul secolului VIII putem vorbi de apariția limbii române, fiind o limba romanica sau neolatina.

– Ungurii în sec. IX invadatori și  vorbitori de limba maghiară, familia de limbi fino-ugrice din familia limbilor uralice;

– Pecenegii și Cumanii invadatori in sec X -XI: Pecenegii erau un popor seminomad turcofon originar din stepele Asiei Centrale, Cumanii sunt originali din Asia, din grupul turcilor-Kîpceak;

–Tătarii ne-au  invadat în sec XIII, un popor de origine mongolo-turco-turanica dispersați pe arii extinse în Asia, dar și arii restrânse în Europa;

–Secuii și Sașii ne-au invadat în a doua parte a secolului al XIII-lea în Transilvania;

Și să nu uităm de o dominație a Imperiului Otoman care a durat câteva secole, perioada fanariota (1711/16-1821) fiind cea mai aspră.

Asta este Romania, majoritatea popoarelor care au descalecat la noi în țară au fost din Asia, mâine, poimâine ne trezim ca suntem urmașii lui Confucius sau Ginghis Han. Urmările acestor cotropiri se întrevăd în comportamentul fiecărui ins căruia i se spune român. Geneza noastră ca individ (i)rational român se trage din aceste conflicte. Aproape 2000 de ani ne-a trebuit ca sa ne identificam ca națiune independentă, de aceea identitatea noastră are semne de întrebare. Imanenta României contemporane este aproape de prăbușire, ca să renască fără mucegaiuri. Ca să renaști trebuie să mori!

După dominația romană, metafizica genezei a fost afectata și infectata, fiind lovită aproape în fiecare secol, astăzi este aproape de prăbușire, în declin.

În fond și la urma urmei, care este IDENTITATEA noastră?

                                                             

Motto: (The) Opus-ul meu unește

                                convingerile și principiile pe

care mi le-am creat 

modelându-mi astfel viata,

și asta mă face fericit!

P.S. – La fiecare postare în această categorie, voi atașa câte o pictură pentru a caracteriza comentariul. Sîc!

Nicolae Grigorescu – Atacul de la Smârdan

Atacul de la Smardan

Cugetarea templului

Nu vreau sa ma despart de Eu, voi cauta absolutul in lumea noastra, a muritorilor. Speranta mea zboara in univers in cautarea definirii. Voi incerca sa escaladez muntii intelepciunii, voi frange orice dezamagire, tristete, melancolie, voi risipi atmosfera bacoviana de fiecare data cand apare, reusind astfel sa calatoresc pe marea de muritori pana la ultima zvacnire a mintii mele. Nu vad decat imaginile ce-mi lovesc retina, rareori reusesc  sa trec dincolo de aparente. Voi invata sa trec, sa o stapanesc, voi invata sa o controlez, sa o folosesc dupa simturi. Mi-am depasit de mult conditia, nu mai exista obstacole in afara mortii, chiar daca ma va prinde in lanturile sale, ma voi zmuci pana la eliberare, reusind astfel sa evadez in lumea ideilor, opiniilor, facand din mine un vasal al crezului interior pe care-l voi urma pana la indeplinirea lui. Musc din idei, din ganduri, pentru a le infatisa in fata voastra. Oare nebunia se poate masura in optimism, zambet, speranta  si maretia gandirii? Este o conditie obligatorie sa fii nebun ca sa devii un geniu? Trebuie necontenit sa imbratisezi  moartea, tristetea, atmosfera bacoviana pentru a atinge maretia geniului? Opusul acestor trairi ar trebui sa fie o conditie de geniu. Am rupt fiecare frana care a stat in calea eliberarii Eului. Pentru a putea zburda pintre idei am izgonit chiar si  divinitatea care traia fals de la inceputurile acestei fiinte. Din cauza lui creatia a ramas latenta, fara a evolua. Dupa ce l-am ucis, libertatea mintii a fost la discretia mea. Raiul si Iadul ni-l facem noi prin consecintele faptelor noastre. M-am rupt de El, de credinta care mi-a subjugat contemplarea, exista doar Eul meu, al tau, al fiecaruia. Tu nu existi, chiar daca in mintea altora infloresti din cauza ranilor provocate de iluzia ta. Imi retrag Eul in templul sufletului meu, pana data viitoare ramane creatia lui, care creste de la o zi la alta. Si nu uitati, geniile se nasc la tara!

Motto: (The) Opus-ul meu uneste

                                                        convingerile si principiile pe care mi le-am creat,

                                                       modelandu-mi astfel viata, si asta ma face fericit!

P.S. – La fiecare postare in aceasta categorie, voi atasa cate o pictura pentru a caracteriza comentariul! Sic!

Francisco de Goya – Colosul

Presedintele din casele noastre

Televiziunea l-a facut pe Traian Basescu, un politician de succes.Este telegenic. Indiferent cum ai aseza luminile si camerele de luat vederi, Traian Basescu este o vedeta. Intra in casele noastre , zilnic, prin intermediul televiziunii. Este ….prezidential si stie acest lucru. Deciziile alegatorilor s-au bazat pe sentimente si simpatie, mai putin pe mesaj. A dat bine cand a spus in fata camerelor: „Liniste ! Ce dracu!  ” Toata suflarea l-a ovationat. E din popor si spune lucrurilor pe nume. In dezbaterea televizata din 2009, avandu-l contracandidat pe Mircea Geoana, a excelat. Am vazut un Mircea Geoana, nesigur pe el, palid….. Presedintele Traian Basescu a folosit un stil direct, uitandu-se fix in ochii lui Mircea Geoana. Se simtea ingrijorarea lui Geoana chiar daca incerca sa ascunda , asta. Traian Basescu are atitudine de invingator. Se joaca cu reporterii, are carisma. Presa îi da valoare. Îi place atunci cand e perceput ca un om dur. Asta il face sa se simta stapan peste tot si toate. Daca nu ar fi existat televiziune ci numai radioul, oare mai avea atata succes?

Sangerare romaneasca

Zgarii pe pereti cu idei, cugetari, amintiri, esecuri, reusite si ambitii pe care le imbin cu prezentul, reuzltatul sunt Eu, doar Eu, alungand conversatiile lungi, pastrand doar esenta. Privesc in tacere freamatul din jurul meu, in acest calvar imi gasesc linistea, calatoresc in lumi prea putin stiute de altii. Chiar daca Cioran credea ca viata este un intermediar  care prin  sinucidere  infaptuieste absolutul, eu fac din viata un absolut, chiar daca traiesc intr-o tara frumoasa dar plina de rahat, unde domina personalitatile  pseudointelectuale , furtul, minciuna, megalomania (de care sufera orice biet de rand). Bucurestiul chiar daca este capitala unei tari cu un potential enorm, atat intelectual cat si material, este capitala hotilor, demagogilor, latratorilor, este centrul delincventei, incepand de la cei din Palatul Parlamentului si Palatul Cotroceni, pana la maturatorul de strada si locuitorii de canal. Acest oras a adunat ce este mai rau in inima sa, pana si aerul pe care-l respiri te imbolnaveste, in aceasta lume traiesc si eu, dau din coate sa nu fiu strivit de existenta otravitoare a acestor fiinte. Mare dreptate are Marcel Iures (mare actor) care spune totul despre Romania si cei care ne conduc, printr-o singura fraza: ” Eu traiesc in Romania, guvernul meu traieste in alta tara”. Chiar daca uneori ma impiedic, cad in acest peisaj, totusi ma ridic si nimic nu s-a intamplat. Nici istoria noastra nu  ne-o cunoastem,  ne tragem din daci,  din romani, nimeni nu stie, dar se intampla ceva, acel ceva este dezintegrarea acestui popor din interior, asa cum s-a intamplat  si cu Imperiul Roman. Prostia lor este geniul meu, este hrana pentru digestia creierului meu. Nu ma dezic de Romania, in afara rahatului exista si miere, mierea pe care o gasim in Ardeal, Crisana, Banat, Maramures, Bucovina si atat, e suficient pentru a excela si a ne croi identitatea noastra, nu trebuie sa fim un popor mesianic, este destul sa avem talente, pentru ca, oricare ar fi originea noastra, nu vom mai  fi capabili sa crestem genii care sa completeze lipsa de talent. Suntem barbari pe teritoriul nostru, mielusei pe taramuri straine. Intr-o zi, presiunea prostiei care ne apasa, va fi atat de sacaietoare incat intelectualitatea se va rascula si va calca totul in picioare. Sper sa apuc acea zi, cand Romania va deveni o natiune, restul este speranta, incapatanarea care ma face sa nu cedez presiunii venite din exterior, nu imi voi otravi sufletul cu ceea ce ma loveste, pentru ca as fi distrus din interior, chiar si cand il citesc pe Cioran, un nebun numit geniu, zambesc, ma amuz de anumite ineptii pe care doar el le-a crezut, totusi uneori sunt de acord cu anumite perceptii. Trebuie sa fii idiot ca sa te modelezi dupa princiipiile unora si nu ale tale, cu care te-ai nascut. De asta suntem o masa de idioti, pentru ca suntem impresionati de influentele din exterior, in fata lor multi cad in genunchi, iar aici contribuie masiv sexul feminin, crezand ca a curata pe sub birourile unor straini este un ideal. Ramane sa vedem pana unde merge drumul acesta, sunt curios daca vicisitudinile vietii ne vor invata ceva.
Pana la urmatoarea sangerare, prin care curge optimismul meu, nu al vostru, voi da in continuare din coate!

                                                                                           Motto: (The) Opus-ul meu uneste

     convingerile si principiile pe care mi le-am creat,

modelandu-mi astfel viata, si asta ma face fericit!

P.S. – La fiecare postare in aceasta categorie, voi atasa cate o pictura pentru a caracteriza comentariul! Sic!

Caspar David Friedrich – Călătorul peste cețuri 

Arta Carolingiană

In ziua de Craciun a anului 800, Papa Leon al III-lea  l-a ridicat la rangul de imparat (Imperator Augustus ) pe Carol cel mare – regele francilor . Unii istorici vazand in aceasta numire ca o incercare de a reinvia Imperiul Roman de Apus sub influenta Bisericii. De acest act a beneficiat Papa, pentru că el era dornic sa obtină protectia imparatului si sprijinul pentru Biserica, de asemenea, a indeplinit unul dintre obiectivele cele mai prețuite ale lui Carol: conform savantului Einhard, care l-a cunoscut bine: „De-a lungul intregii sale domnii , dorinta  pe care el a avut-o cel mai aproape de inima, a fost de a restabili autoritatea veche a orasului  Roma sub domnia si  influenta lui” (Viața lui Carol 27). Acest lucru nu a fost o ambitie,  atunci cand Carol a devenit rege al francilor in 768, Roma a pierdut grandoarea imperiala, iar vastul teritoriu  a fost fragmentat atat politic, cat si cultural. În țările care acum sunt Germania si Franta, o serie de triburi germanice au concurat pentru terenuri si influenta, cu respectarea diferitelor forme de crestinism si paganism. In Marea Britanie, manastirile puternice au mentinut traditiile de invatatura clasica in serviciul crestinismului. In Italia, Papa s-a confruntat cu amenintari permanente la adresa sigurantei sale, si pretutindeni vestigiile marete ale Romei inspira admiratie pentru trecut si sublinia un contrast trist cu prezentul. Domnia lui Carol cel Mare, sau Charlemagne, a inversat pentru un timp  aceasta situatie. El a extins imperiul sau din Italia la Marea Nordului  si de la Canalul Manecii pana la raul Elba, si a lucrat pentru a unifica poporul  in cadrul Bisericii, el a subliniat, de asemenea, unitatea dintre biserica si stat si a susținut o renastere culturala, care a ridicat standardele educationale. Istoricii foloseau cuvântul carolingian, care vine de la Carolus, versiunea latină a numelui  Carol, pentru a marca cultura distinctiv imperiala din epoca lui Carol cel Mare, care este uneori numita Renasterea carolingiana. Un element important al acestei renasteri culturale a fost o schimbare dramatica in artele vizuale si o noua susținere prin patronajul imperial. În secolele de dinainte de Carol, popoarele germanice au avut  cea mai mare stima pentru prelucrarea metalelor fine, cum ar fi bijuterii  și arme splendide, care au fost adesea împodobite cu ornamente abstracte si pietre viu colorate. Acesta era obiceiul pentru liderii popoarelor germanice pentru a afisa gloria lor prin a se dispensa de astfel de cadouri de lux, iar Carol a continuat această tradiție, pe care, de asemenea, a modificat-o. Printre beneficiarii de generozitate  erau mănăstirile, el le daruia relicve impanzite cu bijuterii, obiecte de aur și argint, si carti liturgice bogat ilustrate (vezi fig. 1). Exemple carolingiene de aceste forme afisa dragostea germanica a stralucirii costisitoare, dar si o noua dependenta  pe modele de epoca si un nou accent pe figura umana.

Fig. 1

SITULA – galeata pentru apa sfintita, anul 860-880

(Aceasta galeata este de la Biserica Sf. Petru si Pavel,

Crannenburg –Germania)

În manuscrise si sculpturi din fildes, portrete ale domnitorilor si ale autorilor apar într-un stil care sa reflecte mostenirea lor mixta. De exemplu, intr-un panou reprezentand Sfantul Ioan Evanghelistul , figura se afla intre doua coloane clasice cu un arc deasupra; pastreaza proportiile standard ale Crestinismului Timpuriu  proporțiile, dar tiparul liniar al draperiei reflecta un gust local pentru design abstract(vezi fig. 2).

Fig. 2

Placa cu Sfantul Ioan Evanghelistul

realizata la inceputul secolului noua in Aachen

                                                                                                                                                Sursa:The Metropolitan Museum of Art

PICTURA ÎN ANTICHITATE

             Din pictura greacă s-a pierdut absolut tot, cu excepția frescelor din mormîntul presupus al lui Filip II de la Vergina, din Macedonia. (vezi pictura)

Un punct de început în Grecia e aprox 650 î.Hr., cînd pictura ceramică se desprinde de influența orientalizantă (asiro-babiloniană) iar pictura devine autonomă.
De asemenea, din mozaicuri, din frescele romane de la Pompei și din pictura de pe vase ne facem o idee  despre pictura greacă. De la anumiți pictori, Zeuxis și Parrhasios, ne-au rămas doar numele. In ce privește fresca, fiindcă nu s-a păstrat nimic, nu avem nici o cronologie.

Pictura antică, în sens restrîns, e pictura greacă și romană, sau influențată de cea greacă și romană. Pictura minoică și pictura etruscă nu sînt, în general, încadrate în pictura antică în sens restrîns, nici cea egipteană.

      Epoca clară de vîrf este la Atena, între 530 și 480 î.Hr., în perioada așa-numitei ceramici cu figuri roșii, cînd s-au pictat cele mai frumoase amfore grecești. Pictori sînt Brygos, Douris, Onesimos, Kleophrades, Makron.:

Brygos: 
                                  Vas din anul 490 î.Hr., pictat de Brykos, Atena, Grecia

Douris:                           Fragment dintr-o cupă de vin cu Ahile, pictat de Douris. Vasul este din anul                                  490 î.Hr., Atena, Grecia

 Kleophrades: 

                                                         Herakles si Alkyoneus

                                Vas (teracotă) din anul 480 î.Hr., Atena, Grecia, pictat de Kleophadres

Makron:                                                                                                                                 Crouching Satyr, cupa de vin

                                Vas din teracota din anul 480 i. Hr., pictat de Makron,  Atena, Grecia

Onesimos:                                                                                                    Cupa de vin cu o femeie care participa la un joc

                     Vas din teracotă din anul 500 î. Hr., pictat de Onesimos, Atena, Grecia

Există și perioada așa-numitei ceramici cu figuri negre unde avem numeroși pictori greci precum: Acheloos, Bellerophon, Chiusi, Kleitias, Lydos, Xenokles, și lista poate continua.

 Trecerea picturii antice la pictura medievală. Diferențe între perioade

Există o evoluție foarte lentă între pictura antică și pictura medievală.  Există cîteva limite importante : icoana lui Christos Pantocrator, sec. VI-VII de la mănăstirea Sf Caterina din Egipt trasează limita dintre pictura antică și icoanele bizantine, în Bizanț și Levant.
Pictura antică este realistă, vie, dinamică. Pictura bizantină devine hieratică (stilizată și solemnă) statică, lipsită de viață.
A doua limită importantă, în frescă, e biserica Sf. Maria din Castelseprio, Lombardia, după 800, ale cărei fresce încă au stilul  viu și dinamic al picturii antice, și care reprezintă o continuitate cu pictura antică, ultima frescă pictată în stil antic.
În manuscrise, avem Evangheliarul episcopului Ebbo din Reims, după 800, și Psaltirea de la Utrecht, care, ambele, sînt pictate în stil antic, plus Fiziologul din Berna. După 830 dispare în Occident orice legătură a picturii de manuscris cu pictura veche, antică. În Bizanț, legătura cu pictura antică rămîne în manuscrise pînă în sec. X (Psaltirea de la Paris).
Elemente antice (mozaic bizantin) pătrund în arta musulmană, de exemplu în Moscheea din Damasc avem mozaicuri de inspirație bizantină și antică.
Pictura medievală este stilizată, de origine populară, celtică în majoritate, dar și germanică.
Ea își are sursele în arta germanică din antichitate (pierdută) și arta celtică antică (din care au rămas anumite urme).
Evangheliarele irlandeze (evangheliarul de la Echternach, sec. VIII, de exemplu, etc, etc) arată o artă încă strict decorativă, cu elemente figurative puține și extrem de stilizate.
Pictura medievală va evolua încet pînă se va îmbogăți în elemente figurative, și care-și vor pierde lent caracterul stilizat. Pictura medievală culminează cu Les Tres Riches Heures du duc de Berry (vezi pictura mai jos), de frații de Limbourg, și cu Manualul de vînătoare al lui Gaston Phoebus, ambele după 1400.

                        Alin Moisa

ALEXANDRU CEL MARE

Cuceririle spectaculoase ale lui Alexandru cel Mare i-au făcut pe greci stăpâni ai Orientului Apropiat. Deși imperiul lui Alexandru s-a destrămat după moartea sa, domnia lui a schimbat istoria întregii regiuni.

Filip al  II-lea al Macedoniei crease o armată puternică de cavalerie grea și sulițași, ceea făcea ca Macedonia să fie puterea supremă în Grecia. Majoritatea orașelor ale Greciei care au fost ocupate de Macedonia, au fost transformate în baze de pregătire pentru a plănui invadarea Persiei (Iranul de azi).  În anul 336 î.Hr.Filip al II-lea a fost asasinat, iar pe tron a urcat fiul său Alexandru, care la acea dată avea vârsta de 20 de ani. După moartea regelui Filip, locuitorii marilor orașe precum Atena și Teba  s-au revoltat imediat. Însa urmașul la tron,  Alexandru, i-a zdrobit cu cruzime. Din cauza opoziției încăpățânate a locuitorilor Tebei, orașul a fost distrus până la temelii, iar cetățenii săi au fost înrobiți.

În 334 î.Hr. Alexandru a luat decizia de a se îndrepta spre Asia Mică (Turcia de azi) cu o armată de 35000 de soldați. Din cauza datoriilor pe care le-a lăsat fostul conducător după moartea sa, flota greacă nu a putut fi menținută în stare de funcționare, era o foame mare de victorie și pradă de război. Prima victorie a lui Alexandru a fost asupra unei forțe persane, la Granicus, fiid unul dintre orașele grecești din Asia Mică subjugate până în acel moment de Persia. De la acea victorie a înaintat spre sud pentru a ocupa orașele cu un comerț înfloritor din Fenicia și să distrugă flota inamică. Armata sa a întâmpinat rezistență de către o armată persană mult mai mare la Issus, condusă de împăratul Darius, care a fost atras într-o capcană și au fost surprinși de atacul cavaleriei, Darius a fugit, iar familia sa a fost capturată de Alexandru.

Mai spre sud, Alexandru a asediat orașul de la malul mării Tyr, timp de șapte luni. În 332 î.Hr., ocupă Egiptul, pe atunci provincie persană, fiind încoronat faraon după care a fost dus la oaza Siwa, unde a fost numit fiu al zeului Amon (zeul suprem al preoților tebani).

În urma acestor succese a crescut apetitul lui Alexandru pentru cuceriri, refuzând ofertele de pace propuse de Darius, care i-a oferit teritorii imense. Alexandru a continuat lupta și decide să atace inima imperiului, îndreptându-se spre nord și nord-est.  La Gaugamela (Arbela) în 331 î.Hr. s-a dat lupta decisivă, unde persanii au fost încă o dată învinși. În 33o î.Hr. marele oraș Babylon a fost ocupat iar capitala persană Persepolis a fost incendiată și jefuită, unde Alexandru și-a însușit tezaurul regal persan pentru a pune capăt dificultăților financiare. După aceste cuceriri Alexandru l-a urmărit pe Darius, după ce împăratul a fost asasinat de proprii săi susținători, Alexandru cel Mare l-a detronat pe Bessus, succesorul lui Darius. După campanii lungi și grele pentru a cuceri regiunile întinse din estul imperiului persan, nu s-a mulțumit și au ajuns în valea Indus (Pakistanul de azi) unde l-au înfrânt pe regele Porus în anul 326 î.Hr. A încercat să cucerească și India, dar fără succes.

În anul 332 î.Hr. Alexandru cel Mare încă nu împlinise 33 de ani, moare brusc. Imperiul său a fost împărțit între generalii săi, limba și cultura greacă s-au păstrat doar în orașele fostului imperiu. Alexandru cel Mare este considerat cel mai mare cuceritor tânăr.

Alin Moisa

ÎNTOARCEREA FIULUI

• Tatăl fantomă (România, 2012), de Lucian Georgescu.

 

Take a look at my girlfriend

She’s the only one I got

Not much of a girlfriend

Never seem to get a lot

 

Ieșit din sala de cinema, vei fredona ore bune versurile formației Supertramp, Breakfast in America. Îți legeni capul, ținând ritmul, relaxat și întinerit – ca după o călătorie, un drum de 90 de minute, o căutare cu happy-end. Și totuși, Tatăl fantomă este o dramă.

Robert Traum (Marcel Iureș) este profesor universitar și scriitor. Trăiește în America, iar la peste cincizeci de ani își dorește să evadeze din prezentul liniștit, din capcana vieții monotone și previzibile în care pare să îmbătrânească și mai mult. Este momentul unei ultime aventuri și al unei împotriviri.

Cu câteva scrisori vechi și fotografii de familie, Robert pleacă spre necunoscuta Europă de Est hotărît să descopere trecutul familiei sale. El vrea să dezlege misterul care învăluie originile tatălui și unchiului său, frații Traum – Rudolf, un celebru romancier, și Samuel, gangster la Chicago.

Din Budapesta, investigațiile îl aduc pe american în biroul Taniei (Daniela Sârbu) de la Arhivele Bucovinei. Sub pretextul căutărilor, între cei doi se leagă o prietenie. Dialogurile simple, în limba engleză îi apropie. Își intuiesc dezamăgirile și regretele și se pierd împreună într-o aventură rutieră, ca într-un vis. Prin sate, pe străzile orașelor de provincie, printre ruine industriale și locative, căutându-l pe Sami (Valer Dellakeza), ultimul prieten în viață al familiei Traum, proiecționist la un vechi cinematograf. Regizorul consumă erotic povestea printr-un sărut filmat de la distanță și din mai multe unghiuri – atât de sensibil, atât de discret, cum n-ai mai văzut în vreun film.

Robert descoperă o lume surprinzătoare. Bărbatul se miră, râde, se îndrăgostește, visează. Trece prin încercări și intrigi KGB-iste cu agenți CIA sub acoperire. Dă peste cap planurile mafiei ucrainiene și ale politicienilor locali corupți (Mihai Constantin). Se bucură de ospitalitatea prefăcută a localnicilor (Victor Rebengiuc și Mariana Mihuț) și de amabilitatea entuziastă a recepționerilor de trei stele (Nicodim Ungureanu). Își redobândește imaginația – nu de puține ori, întâmplările reale se amestecă haotic cu cele petrecute în mintea sa. Filmul îmbină elemente comice, parodice și onirice.

Tatal fantomă este o odisee modernă și un road-movie. Aflându-și trecutul, Robert Traum își recuperează identitatea. Călătoria în România devine o întoarcerea acasă.

Îți place Robert. Ca și tine, poartă doar blugi. Îi preferă pe cei clasici, bleumarin și comozi. Ascultă Supertramp și știe piesa aia pe care n-ai mai auzit-o demult, de care și uitasei.

I’m a winner, I’m a sinner

Do you want my autograph?

I’m a loser, what a joker

I’m playing my jokes upon you

While there’s nothing better to do…

                                                                                                                   Alexandra Patanghel

ROMÂNII AU TALENT LA HOȚIE!

Cea de-a doua ediție a emisiunii Românii au Talent s-a terminat cu un nou câștigător contrafăcut. Cristian Gog care a venit pregătit pentru finală cu lecția învățată (foile scrise și învățate de juriu, cu un aparat de electrocardiogramă fals) reușind să prostească pe cei din fața micului ecran cu teatrul său ieftin, Cristian Leana ne-a arătat inteligența sa (ne-a demonstrat) prin cubul rubic și Mihai Petraiche un caracter puternic care ne-a arătat cum trebuie luptat dupa un accident grav la coloana vertebrala.  Și pe cine am ales noi? România sau cei de la PRO au ales ILUZIONISMUL. Ne caracterizează ca nație ceea ce s-a ales la finala acestei emsiuni de mare audiență.  Pro Tv-ul a făcut ca Românii au Talent să semene cu Liga 1 din țara noastră plină de blatiști. Mă întreb dacă nu cumva și viitorul câștigător de la MasterChef s-a ales  în culisele PRO TV-ului înaintea finalei.

Ucidem inteligența și cultivăm hoția în România, am ajuns să mă întreb deseori dacă nu cumva hoția își are orginea în această țară desfrânată cu un caracter balcanic fără leac. Am ajuns atât de jos încât mediatizăm iluzionismul, ucidem speranțe intelectuale, sfărmăm coloane vertebrale. Ucidem spiritul competiție fie el la ROMÂNII N-AU TALENT, fie în competițiile de fotbal interne, fie în orice formă de activitate ce are la bază spiritul competiției.

Suntem mândri că am organizat finala Europa League, dar de fapt suntem uimiți că am reușit să organizăm un astfel de eveniment,  considerat normal pentru multe țări din Europa.  Suntem capabili să furăm, să înșelăm, să păcălim, să oferim iluzii, să credem fiecare discurs demagogic  al unui politician, ne ferim de ceva palpabil, întotdeauna. Suntem capabili să otrăvim, dar incapabili de a vindeca, mai bine oferim o sticlă de alcool decât o bucată de pâine.

Mai jos am atașat linkuri  video cu cei trei concurenti aflați pe podium la Românii au Talent, pentru a  analiza cine merita să câștige: